Între reperele culturale ale cetății de pe Crișul Repede se numără și Biserica cu Lună, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", vatră seculară de spiritualitate românească ce ascunde între zidurile sale memoria unui neam plămădit din multe încercări. „Biserica cu Lună este o mărturie ortodoxă și românească, o mărturie a continuității, a dăinuirii noastre în această extremitate vestică a pământului românesc", spunea vrednicul de pomenire mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală. Biserica cu Lună din Oradea, veche Catedrală episcopală a Eparhiei Oradiei, împlinește astăzi 225 de ani de existență.
Istoria Bisericii cu Lună se împletește cu istoria urbei, iar începuturile sale sunt legate de amplele demersuri de emancipare națională ale românilor din inima Apusenilor. Și când spunem acest lucru, avem în vedere răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784, care, deși nu a avut rezultatele scontate, a constituit un imbold pentru dobândirea drepturilor și libertăților naționale românești. Spiritul de libertate al lui Horea, care în drumul său spre Viena a trecut prin aceste locuri, i-a cuprins și pe locuitorii vechii cetăți a Bihariei într-o horă a frățietății. Într-un astfel de context va lua naștere Biserica cu Lună, rod al comuniunii și strădaniilor materiale ale credincioșilor ortodocși români, macedo-români și sârbi. Astăzi, Biserica cu Lună aniversează 225 de ani de existență, mai bine de două veacuri de când a fost pusă piatra de temelie (9 noiembrie 1784).
Înainte de zidirea Bisericii cu Lună, cea mai veche și singura biserică ortodoxă din această urbe atestată documentar (1667), a fost cea din Velența, pe lângă care multă vreme și-au avut reședința episcopii ortodocși care au oblăduit pe credincioșii din aceste locuri și, tot aici, a funcționat și Consitoriul ortodox (organism administrativ de conducere echivalent Sinodului eparhial).
Pentru a înțelege istoria Bisericii cu Lună trebuie să o încadrăm în contextul politico-social și religios al vremii. După alungarea trupelor otomane din Oradea (1692) și intrarea acestei urbe sub zona de influență a imperiul austriac, cetățenii - români, maghiari, greci (macedo-români) și sârbi - vor semna un Contract (aflat în Arhivele Statului), care va fi înaintat Curții de la Viena (3 ianuarie 1713). Contractul în cauză avea rolul de a prezenta împăratului convivialitatea cetățenilor urbei și dorința lor de a se organiza liber, fără ingerința episcopiei latine și a capitlului catolic (autoritatea supremă a orașului), mai cu seamă că majoritatea credincioșilor catolici ai orașului îmbrățișaseră Reforma.
Capelă și școală ortodoxă în casa lui Mihai Kristoff
Din punct de vedere religios, perioada turcocrației a constituit o perioadă de liniște pentru credincioșii ortodocși ai urbei, care deveniseră majoritari. Biserica protului Ioan din Velența devenea tot mai neîncăpătoare, iar, prin extinderea orașului, tot mai greu accesibilă.
Astfel, în anul 1743, ortodocșii din Orașul vechi prezintă o petiție primarului orașului, în care, pe lângă alte drepturi civile și religioase, cer și dreptul de a se putea stabili în Orașul nou și de a-și zidi aici o biserică. Răspunsul primăriei, datat din 28 decembrie 1743, a fost mai mult decât favorabil, deoarece, pe lângă confirmarea acestor drepturi, li s-au promis subvenții considerabile pentru realizarea acestor doleanțe.
Uzitând de această decizie, în casa lui Mihai Kristoff (str. Peței), macedo-român de origine, unul dintre ctitorii de seamă ai Bisericii cu Lună, alături de Mihai Puspoki (amândoi fiind înmormântați în naosul Bisericii cu Lună), credincioșii ortodocși vor deschide o capelă și o școală ortodoxă, slujbele religioase fiind oficiate de preoții de la biserica din Velența. Cu toate acestea, demersurile pentru zidirea bisericii în Orașul nou vor rămâne încă multă vreme la stadiul de deziderat.
În anul 1753, pentru a face simțită necesitatea existenței unei biserici în Orașul nou și pentru a face cât mai vizibilă prezența și numărul mare de credincioși ortodocși aici, episcopul Sinesie Jivanovici al Aradului, care oblăduia spiritual și pe credincioșii ortodocși din zona Bihorului, a petrecut câteva luni la Reședința episcopală de la Velența, timp în care a slujit de nenumărate ori în capela ortodoxă din Orașul nou.
În 3 martie 1758, episcopul Sinesie înainta un memoriu al credincioșilor „neuniți" din Orașul nou Mitropoliei de la Carlovâț, pentru a susține, la Curtea de la Viena, cauza zidirii unei biserici în partea nouă a orașului. În memoriu se specifica faptul că locuitorii ortodocși, deși în număr net superior locuitorilor de rit latin sau unit, care au și biserici și preoți care să deservească necesitățile lor spirituale, nu au un lăcaș de cult pe măsură.
Practică liberă a cultului ortodox în Orașul nou
Istoria însă a devenit un aliat al românilor ortodocși bihoreni. La 26 octombrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a emis cunoscutul Edict de toleranță, care, deși mențina prerogativele confesiunii romano-catolice, acorda dreptul de exercițiu liber și celorlalte confesiuni, printre care și „neuniților".
În baza edictului și a hotărârii Consiliului orășenesc, care promitea nu doar fonduri pentru zidirea bisericii, ci și alocarea unui loc în acest sens, la 1 martie 1782 comunitatea ortodoxă se adresează Locotenentei regale care respinge ca nefondată această cerere, deoarece în răspuns se menționa că „ortodocșii au biserică în Velența".
Doi fruntași ai comunității ortodoxe, Mihail Puspoki și Mihail Kristoff, de profesie avocați și nobili cu bunăstare, vor merge la Viena și vor înainta direct împăratului cererea comunității ortodoxe. În 27 septembrie 1784, în preajma răscoalei lui Horea, împăratul aprobă zidirea bisericii și dreptul de practică liberă a cultului ortodox în Orașul nou.
„Poartă spre cer" pentru sufletele mistuite de dorul libertății de credință
La foarte scurtă vreme, ca nu cumva protestele locale să determine revocarea hotărârii imperiale, la 9 noiembrie 1784 episcopul Aradului Petru Petrovici așază piatra de temelie a bisericii, moment care avea să însumeze memoria suferințelor și idealurile de emancipare ale românilor ortodocși bihoreni. „Am clădit acest lăcaș românesc nu din pietre ci din sufletele noastre", consemnau credincioșii în letopisețul bisericii.
Construcția a durat 6 ani (1784-1790), după planurile arhitectului italian Riccardini, și a fost o reușită exemplară a arhitecturii baroce cu accente de influență italiană. Turnul, element dominant al edificiului, a fost construit între 1792-1795. Lucrările de pictură interioară au fost executate de zugravii locali, finalizându-se în 1810.
Mecanismul unic al lunii
Elementul cel mai distinctiv al bisericii este mecanismul orologiu cu lună astronomică, montat în turn în 1793 de meșterul ceasornicar Georg Ruben Pappe. Acest mecanism unic indică, cu o precizie remarcabilă, fazele reale ale lunii prin intermediul unei sfere rotative vopsite pe jumătate în negru și pe jumătate în auriu, vizibilă din exterior prin fereastra turnului.
Sfera mecanică completează o rotație completă la fiecare 28 de zile, 12 ore, 44 de minute și 2,8 secunde, sincronizându-se cu ciclul lunar real. Acest mecanism ingenios a conferit bisericii renumele și denumirea populară de „Biserica cu Lună", devenind un reper unic nu doar în peisajul urbanistic al Oradiei, ci și în patrimoniul cultural european.